Te caut din toata inima...

25 aprilie 2017

Vederea lui Hristos


Vrei să-L vezi pe Hristos? Vino şi vezi (In. I, 46), grăieşte Apostolul Lui.

Domnul Iisus Hristos a dat făgăduinţă că va rămâne cu ucenicii Săi până la sfârşitul veacului (Mt. XXVIII, 20). El este împreună cu ei, în Sfânta Evanghelie şi în tainele Bisericii şi nu există pentru cei care nu cred în Evanghelie: aceştia nu-L văd, orbiţi fiind de necredinţă.


Vrei să-L auzi pe Hristos? El îţi grăieşte prin Evanghelie. Nu fi nepăsător faţă de glasul Lui mântuitor: abate-te de la viaţa păcătoasă şi ascultă cu luare-aminte învăţătura lui Hristos, care e viata veşnică.  


Vrei să ţi se arate Hristos? El te învaţă cum să-ţi împlineşti dorinţa. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui (In. XIV, 21).



Ai fost înfiat de către Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez, ai intrat în cea mai strânsă unire cu Dumnezeu prin Taina Sfintei împărtăşanii: păstrează înfierea, păstrează unirea! Refa prin pocăinţă curăţia şi înnoirea dobândite prin Sfântul Botez, iar unirea cu Dumnezeu hrăneşte-o prin vieţuirea după Evanghelie şi împărtăşirea cât mai deasă cu putinţă cu Sfintele lui Hristos Taine. Rămâneţi în Mine, şi Eu în voi (In. XV, 4), a grăit Domnul. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în iubirea Mea (In. XV, 10). Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (In. VI, 56).

Păzeşte-te de visare, care poate să te facă a-ţi închipui că-L vezi pe Domnul Iisus Hristos, că-L pipăi, că-L îmbrăţişezi. Aceasta e o joacă deşartă a părerii de sine pline de trufie! Aceasta este înşelare pierzătoare! Plineşte poruncile Domnului şi, în chip minunat, îl vei vedea pe Domnul în tine însuţi, în însuşirile tale. Aşa L-a văzut pe Domnul în sine Sfântul Apostol Pavel: el cerea de la creştini să aibă această vedere a lui Hristos; despre cei ce nu o aveau spunea că încă n-au ajuns la starea cuvenită creştinilor.


Dacă duci viaţă păcătoasă, îţi împlineşti patimile şi totodată socoteşti că-L iubeşti pe Domnul Iisus Hristos, să ştii că te vădeşte înşelat ucenicul Lui cel iubit, care stătea culcat la pieptul Lui la Cina cea de Taină. El spune: Cel ce zice: „L-am cunoscut” însă poruncile Lui nu le păzeşte mincinos este şi întru el adevărul nu se află. Iar cine păzeşte cuvântul Lui întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu desăvârşită este (I In. II, 4-5).

De împlineşti voia ta păcătoasă, călcând astfel dumnezeieştile porunci, Domnul Iisus Hristos te numără cu cei ce nu-L iubesc. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele (In. XIV, 24).

Nu te năpusti cu nechibzuinţă, fară să-ţi fi cercetat cu grijă hainele, în zdrenţe vechi şi puturoase, la nunta Fiului lui Dumnezeu, la unirea cu El, chiar dacă ai fost chemat, ca oricare creştin, la această nuntă. Stăpânul casei are slugi care îţi vor lega mâinile şi picioarele şi te vor arunca în întunericul cel mai din afară, străin de Dumnezeu (Mt. XXII, 11-13).

Slugile în puterea cărora e dat cel care, cu obrăznicie, necurăţit prin pocăinţă, umflat de părerea de sine şi semeaţa cugetare, caută dragostea şi alte stări duhovniceşti înalte – sunt demonii, îngerii aruncaţi din cer. 

Întunericul cel mai din afară este orbirea duhului omenesc, starea pătimaşă, trupească. Păcatul şi duhurile căzute domnesc în omul care se află în această stare. Acesta e lipsit de libertate duhovnicească: mâinile şi picioarele îi sunt legate. Legarea mâinilor şi picioarelor înseamnă pierderea putinţei de a trăi în chip bineplăcut lui Dumnezeu şi a spori duhovniceşte. În această stare, se află toţi înşelaţii. Din această jalnică stare, omul iese dându-şi seama în ce rătăcire se află, lepădând-o, intrând în mântuitoarea arenă a pocăinţei.

Anevoioasă e ieşirea din înşelare. La uşă, stă o strajă: uşa este închisă cu lacăte şi zăvoare grele şi trainice; peste ele, e pusă pecetea prăpastiei iadului. Lacătele şi zăvoarele sunt trufia celor aflaţi în înşelare, care se ascunde adânc în inimă; iubirea lor de slavă deşartă, care alcătuieşte pricina cea mai însemnată a faptelor pe care ei le săvârşesc; făţărnicia şi viclenia, prin care îşi ascund trufia şi iubirea de slavă deşartă, prin care le pun masca bunelor intenţii, smereniei, sfinţeniei. Pecetea de nesfărâmat e socotirea lucrărilor înşelării drept lucrări ale harului.


Poate, oare, cel ce se află în înşelare, pe tărâmul minciunii şi amăgirii, să fie plinitor al poruncilor Iui Hristos, al căror adevăr este din Adevărul-Hristos? Cel ce încuviinţează minciuna, care se desfată de minciună, care îşi însuşeşte minciuna, care se uneşte în duh cu minciuna poate să încuviinţeze, oare, adevărul? Nu! Ci îl urăşte, devine vrăjmaşul şi prigonitorul lui înverşunat.

Visători nefericiţi, ce socotiţi că v-aţi petrecut viaţa în braţele lui Dumnezeu! Care credeţi că va fi starea voastră atunci când vă va izbi cuvântul Mântuitorului: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Plecaţi de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. VII, 23).

Adevăratule prieten în Domnul! Mergi la Domnul Iisus Hristos, apropie-te de El pe calea poruncilor evanghelice; prin acestea cunoaşte-L; prin împlinirea lor arată-ţi şi dovedeşte-ţi dragostea de Domnul Iisus. El Însuşi Se va arăta pe Sine ţie – Se va arăta în ziua şi ceasul de El ştiute. Odată cu această arătare, va revărsa în inima ta negrăită dragoste faţă de El. Dragostea dumnezeiască nu e un lucru oarecare de-al firii căzute: ea este darul Sfântului Duh (Rom. V, 5), trimis numai de Dumnezeu în vasele curăţite prin pocăinţă, în vasele smereniei şi înfrânării.


Încredinţează-te Domnului, nu ţie însuţi: este cu mult mai de nădejde. El este Ziditorul tău. Când ai suferit căderea cea amară, El a luat pentru tine firea omenească, S-a dat pe Sine Însuşi la chinuri, Şi-a vărsat sângele pentru tine, ţi-a dat Dumnezeirea Sa: ce, oare, nu va mai face pentru tine? Pregăteşte-te pentru darurile Lui, curăţindu-te: aceasta e lucrarea ta. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice

Despre vise


In vremea somnului omenesc, starea celui ce doarme este astfel randuita de Dumnezeu, ca orice om se afla intr-o deplina odihna. Aceasta odihna este atat de deplina, incat omul, pe durata ei, pierde constiinta existentei proprii si intra intr-o stare de uitare de sine. Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort, in mod deliberat, sub imperiul ratiunii si al vointei, conteneste: ramane doar acea activitate care este indispensabila existentei si nu poate fi despartita de aceasta. In corp, sangele isi continua miscarea, stomacul mistuie hrana, plamanii respira, pielea asuda; in suflete continua sa se nasca ganduri, inchipuiri si simtiri, insa nu dependent de ratiune si liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconstienta a firii. Din asemenea inchipuiri, insotite de o gandire si simtiri caracteristice, se alcatuieste visul. El este adesea straniu, dat fiind ca nu apartine sistemului de inchipuiri si cugetari voluntare si deliberate, ci apare spontan si de sine statator, potrivit legii si necesitatii firii. 
Uneori visul poarta amprenta incoerenta a cugetarilor si inchipuirilor voluntare, iar uneori constituie o urmare a dispozitiei sufletesti. In acest fel, visul in sine insusi, nu poate si nu trebuie sa aiba nici o insemnatate. Asadar, este ridicola si cu totul ilogica dorinta unora de a vedea in himerele viselor pe care le au, prevestiri asupra viitorului propriu sau asupra viitorului altora sau vreun oarecare alt talc. Cum poate exista un lucru care nu are nici o pricina ca sa existe?

Demonii, care au cale libera spre sufletele noastre in vremea cat suntem treji, au cale libera spre ele si atunci cand dormim. Si in vremea somnului, ei ne ispitesc cu pacatul, amestecand cu inchipuirea noastra si inchipuirea faurita de ei. De asemenea, vazandu-ne ca luam aminte la vise, se silesc sa ne faca visele cat mai interesante, iar in noi sa starneasca o mai mare atentie fata de aceste naluciri, sa ne faca, incetul cu incetul, sa ne incredem in ele. Aceasta incredere este intotdeauna impreunata cu parerea de sine, iar parerea de sine, falsifica modul in care ne vedem cu mintea pe noi insine, iar drept urmare, intreaga noastra activitate se lipseste de dreapta socoteala, exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit in parerea de sine, demonii incep sa li se arate in chip de ingeri de lumina, in chip de mucenici si preacuviosi, chiar si in chipul Maicii lui Dumnezeu si al lui Hristos Insusi, fericesc petrecerea lor, le fagaduiesc cununile ceresti, ridicandu-i prin aceasta la inaltimea parerii de sine si a trufiei. Aceasta inaltime este, totodata, si prapastia pierzarii. Trebuie sa stim si iarasi sa stim ca in starea noastra, neinnoita inca prin har, nu suntem in stare sa vedem alte vise in afara de cele alcatuite de aiurarea sufletului si de barfirea demonilor. Asa cum, in stare de veghe, din firea cazuta, rasar in noi, sau sunt aduse de demoni in chip statornic si neincetat, cugete si inchipuiri, si in vremea somnului vedem vise doar prin lucrarea firii cazute si prin lucrarea demonilor.

 

Asa cum mangaierea noastra in vreme de trezie sta in strapungerea inimii, care se naste din constiinta pacatelor noastre, din aducerea-aminte de moarte si de judecata lui Dumnezeu (numai ca aceste ganduri apar in noi din harul lui Dumnezeu, care traieste in noi, sadit prin Sfantul Botez, si sunt aduse de ingerii lui Dumnezeu, potrivit starii noastre de oameni aflati sub pocainta) tot asa si in somn, foarte rar, la mare nevoie, ingerii lui Dumnezeu ne infatiseaza fie sfarsitul nostru, fie muncile din iad, fie infricosata judecata care incepe odata cu apropierea mortii si continua dupa moarte. Aceste vise ne aduc frica de Dumnezeu, strapungerea inimii, plansul pentru noi insine. Asemenea vise se dau, insa, foarte rar unui nevoitor, sau chiar si unui pacatos vadit si inrait, prin osebita si nestiuta iconomie a lui Dumnezeu; sunt date rar nu din zgarcenia Dumnezeiescului har, fata de noi nu! Ci din acea pricina, ca tot ce se intampla cu noi in afara randuielii obisnuite ne duce la parere de sine si clatina in noi smerenia, care este neaparat trebuincioasa pentru mantuirea noastra.[…]


Sfantul Ignatie Briancianinov "Experiente ascetice"

Mai multe si mai interesante lucruri in clipul urmator:

Adevăr şi duh



Nu te lăsa înşelat de părerea de sine şi de învăţătura celor care, înşelaţi de părerea de sine, dispreţuind adevărul Bisericii şi dumnezeiasca Descoperire, spun sus şi tare că adevărul poate să vorbească în tine fară sunetele cuvântului şi să te povăţuiască el însuşi printr-o oarecare lucrare nehotărnicită şi tulbure. Aceasta este o învăţătură a minciunii şi a celor de aproape ai ei.

Semnele învăţăturii mincinoase: întunecimea, lipsa de limpezime, părerea şi ceea ce urmează lor: desfătarea visătoare a sângelui şi a nervilor pe care le nasc ele. Această desfătare se dobândeşte în urma lucrării perfide a slavei deşarte şi iubirii de desfătări.
Omenirea căzută se apropie de sfântul adevăr prin credinţă: altă cale către acesta nu e. Credinţa e din auzire, iar auzirea din cuvântul lui Dumnezeu (Rom. X, 17), ne învaţă Apostolul.
Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul (In. XVII, 7); poruncile evanghelice sunt adevărul (Ps. CXVIII, 86) şi tot omul este mincinos (Ps. CXV, 2). Toate aceste lucruri sunt mărturisite de Dumnezeiasca Scriptură. Aşadar, cum crezi că din ceea ce este minciună vei auzi glasul Sfântului Adevăr?
Vrei să-l auzi, vrei să auzi glasul duhovnicesc al Sfântului Adevăr? Învaţă să citeşti Sfânta Evanghelie: de la ea vei auzi adevărul, în ea vei vedea adevărul. Adevărul îţi va descoperi căderea ta şi legăturile minciunii, legăturile amăgirii de sine cu care este legat în chip nevăzut sufletul fiecărui om neînnoit de Duhul Sfânt.

Îţi e ruşine să mărturiseşti,trufaş căzut, trufaş în însăşi căderea ta, că trebuie să cauţi adevărul în afara ta, că intrarea lui în tine se face prin auz şi prin celelalte simţiri trupeşti! Acesta însă e adevărul de netăgăduit, care dă pe faţă cât de adâncă e căderea noastră.
Atât de adâncă, atât de grozavă e căderea noastră, că pentru, a ne scoate din prăpastia pierzării, Dumnezeu-Cuvântul a luat asupră-Şi firea omenească, pentru ca oamenii să devină, din ucenici ai diavolului şi ai minciunii, ucenici ai lui Dumnezeu şi ai Adevărului, să fie sloboziţi prin mijlocirea Cuvântului şi Duhului Adevărului din robia păcatului şi să fie învăţaţi tot adevărul (In. VIII, 31, 32; cf. In. XVI, 13).

Atât suntem de grosolani şi robiţi simţurilor, încât a fost nevoie ca Sfântul Adevăr să Se lase perceput de simţurile noastre trupeşti; au fost de trebuinţă nu doar sunetele cuvântului, ci şi tămăduirile celor neputincioşi, semnele simţite săvârşite asupra apelor, pomilor, pâinilor, ca noi, încredinţaţi de ochii cei trupeşti, să putem vedea cât de cât Adevărul. Până-ntr-atâta s-au întunecat ochii noştri cei sufleteşti!

Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede (In. IV, 48), i-a dojenit Domnul pe oamenii cei robiţi simţurilor, care cereau de la El tămăduire trupului şi nici nu bănuiau măcar că sufletele lor se aflau într-o stare de boală mult mai cumplită şi, ca atare, aveau mult mai mare nevoie decât trupul de tămăduire şi de Doctorul cel ceresc.
Şi omul a recunoscut înaintea feţei Domnului că semnele văzute cu ochii cei trupeşti l-au adus la credinţă, l-au făcut să vadă cu mintea. Ştim, i-a grăit el Domnului, că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (In. III, 2). Iar omul acela avea cărturărie pământească.
Mulţi L-au văzut cu ochii pe Mântuitorul, au văzut stăpânirea Lui cea dumnezeiască asupra întregii făpturi în multele Lui minuni; mulţi au auzit cu urechile sfânta Lui învăţătură, i-au auzit pe înşişi demonii mărturisind despre El; dar nu L-au cunoscut, L-au urât, au cutezat cea mai îngrozitoare dintre fărădelegi: uciderea de Dumnezeu. Atât de adâncă, atât de cumplită este căderea noastră, întunecarea noastră.

E îndeajuns să citeşti un singur capitol din Evanghelie, ca să-ţi dai seama că Dumnezeu e Cel Ce vorbeşte în ea. Tu ai cuvintele vieţii veşnice, Doamne şi Dumnezeul nostru, Ce Te-ai arătat nouă în chip smerit de om şi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu (In. VI, 68, 69).
Vesteşte Cel Ce este Însuşi Adevărul: De veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face slobozi (In. VIII, 31, 32). Cercetează Evanghelia şi-ţi va grăi ţie din ea adevărul neprefăcut şi sfânt.
Adevărul poate grăi şi înlăuntrul omului. Când însă? Atunci când omul se îmbracă, după cuvântul Mântuitorului, cu putere de sus (Lc. XXIV, 49): când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va povăţui la tot adevărul (In. XVI, 13).
Iar dacă înainte de venirea vădită a Sfântului Duh – care e partea sfinţilor lui Dumnezeu – va socoti cineva că aude înlăuntrul său adevărul care grăieşte, acela nu face altceva decât să-şi linguşească trufia, acela se înşală; el va auzi mai degrabă glasul celui ce a grăit în rai: veţi fi ca nişte dumnezei (Fac. III, 5). Şi acest glas i se va părea glasul adevărului!
A cunoaşte adevărul din Evanghelie şi din Sfinţii Părinţi, a te împărtăşi prin citire de Sfântul Duh, Care trăieşte în Evanghelie şi Sfinţii Părinţi, aceasta e o mare fericire.
De fericirea cea mai înaltă, de fericirea de a cunoaşte adevărul de la Însuşi Preasfântul Duh, eu nu sunt vrednic! Nu sunt în stare de acest lucru! Nu sunt în stare să o păstrez: vasul meu nu este pregătit, nu-i terminat şi nu e întărit. Vinul Duhului, dacă ar fi vărsat în el, l-ar sparge şi s-ar vărsa (Mt. IX, 17) – şi, de aceea, Atotbunul meu Domn, cruţând neputinţa mea, îndelung rabdă în ce mă priveşte (Lc. XVIII, 7) şi nu-mi dă spre mâncare hrană duhovnicească tare (I Cor. III, 2).
Sutaşul s-a recunoscut pe sine nevrednic a-L primi pe Domnul în casa sa, şi a cerut să vină în acea casă cuvântul cel atotputernic al Domnului şi să-i tămăduiască sluga. Cuvântul a venit; semnul s-a săvârşit, tămăduirea slugii s-a înfăptuit. Domnul a lăudat credinţa şi smerenia sutaşului (Mt. VIII, 5-13).
Grăit-au fiii lui Israel către sfântul lor mai-mare şi legiuitor, grăit-au din dreaptă înţelegere a măririi dumnezeirii, din înţelegerea pe care o naşte în om cunoaşterea şi recunoaşterea nimicniciei omeneşti: Vorbeşte tu cu noi şi să nu vorbească Dumnezeu cu noi, ca să nu murim! (Ieşire XX, 19). Aceste cuvinte smerite şi mântuitoare sunt proprii oricărui creştin adevărat: prin această chezăşie a inimii, creştinul se păzeşte de moartea sufletească cu care îi doboară pe cei aflaţi în înşelare de sine trufia si obrăznicia lor. Aşa face adevăratul creştin, acest israelitean duhovnicesc; cel aflat în înşelare de sine strigă, dimpotrivă, cuprins de exaltare: „Fiii lui Israel au grăit oarecând prin Moise: Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta; să nu vorbească Dumnezeu cu noi, ca să nu murim. Nu aşa, Doamne, nu aşa Te rog eu! Să nu-mi vorbească Moise ori altul din prooroci: vorbeşte-mi Tu, Doamne Dumnezeule, Care dai insuflare tuturor proorocilor. Tu singur, fără ei, mă poţi învăţa în chip desăvârşit”.
Nevrednic de Domnul, nevrednic a-I urma este acela care-i cu totul în spurcăciuni şi necurăţii, dar, prin părerea sa prostească, trufaşă, visătoare, socoate că se află în braţele Preacuratului, Preasfântului Domn, socoate că-L are în sine şi vorbeşte cu El cum ar vorbi cu un prieten.
Dumnezeu Cel Ce Se proslăveşte în sfatul sfinţilor, mare şi înfricoşat este peste toţi cei dimprejurul Lui (Ps. LXXXVTII, 8), spune Scriptura; El e înfricoşat chiar pentru cele mai înalte dintre puterile cereşti. Serafimii cei cu şase aripi plutesc în jurul scaunului Său, cuprinşi de extaz şi spaimă din pricina măririi lui Dumnezeu rostesc slavoslovie necurmată, cu aripile de foc îşi acoperă feţele de foc: dă mărturie văzătorul tainelor Isaia (Is. VI). Omule, acoperă-te cucernic cu smerenia!
Destul, destul e dacă adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu, se va pogorî în casa sufletului prin mijlocirea citirii sau auzirii şi va tămădui sluga, adică pe tine, care te afli încă la vârsta pruncească faţă de Hristos, chiar dacă poate eşti, după vârsta trupească, deja împodobit cu cărunteţile.
Nu este altă cale de a ajunge la adevăr! Cum vor crede în Acela de Care nu au auzit? Şi cum vor auzi, dacă n-au propovăduitor? Credinţa este din auzire, iar auzirea – prin cuvântul lui Dumnezeu (Rom. X, 14, 17). Au tăcut organele vii ale Sfântului Duh: propovăduieşte adevărul Scriptura rostită de Duhul Sfânt.
 Fiu credincios al Bisericii de Răsărit! Ascultă un sfat prietenesc, un sfat mântuitor. 

Vrei să cunoşti temeinic calea lui Dumnezeu, să mergi pe această cale spre mântuirea veşnică? Învaţă sfântul adevăr din Sfânta Scriptură, mai ales din Noul Testament şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Cu această îndeletnicire, trebuie să uneşti neapărat şi curăţia vieţii, fiindcă numai inimile curate Îl pot vedea pe Dumnezeu. Atunci vei deveni, la vremea cuvenită, în măsura ştiută de Dumnezeu şi plăcută Lui, ucenic iubit al Sfântului Adevăr, părtaş nedespărţit de El, povăţuit de El, al Sfântului Duh. Amin.
 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice




24 aprilie 2017

Cursele stapanitorului lumii acesteia



“Sub flamura sfintei cruci, va duc, fratilor, la o priveliste duhovniceasca. Sa ne fie calauza marele intre bineplacutii lui Dumnezeu Antonie, pustnicul egiptean.
Acesta, oarecand, prin lucrarea unei descoperiri Dumnezeiesti, a vazut cursele diavolului intinse prin toata lumea, ca sa-l vaneze pe om spre pierzare. Va­zand multimea nenumarata a acestor curse, cu plan­gere l-a intrebat pe Domnul: “Doamne! Cine, oare, poate sa scape de cursele acestea si sa se mantuiasca?” (Patericul Egiptean – Preacuviosul Avva Do­rotei. Invatatura a 2-a).
Ma cufund, ganditor, in cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt raspandite in afara si inlauntrul omului. O cursa este unita indeaproape cu alta; in unele locuri, cursele stau pe cateva randuri; in altele sunt facute deschizaturi largi, dar care duc in laturile cele mai amarnice, din care izbavirea pare deja cu neputinta. Privind la cursele cele mult mestesugite, ma tanguiesc cu amar! Fara de voie reiau intrebarea fericitului locuitor al pustiei: “Doamne! Cine, oare, se va izbavi din aceste curse?”.
Pentru mintea mea, sunt raspandite curse in felurite carti care se numesc pe sine lumina, dar cuprind in­vataturi ale intunericului, scrise sub inraurirea vadita sau ascunsa a intunecatului si atotraului stapanitor al lumii acesteia, avand ca izvor intelegerea vatamata de caderea in pacat, “intru minciuna omeneasca, intru viclenia mestesugirilor inselaciunii” (Efes. 4, 14), cum spunea Apostolul, carti scrise de scriitori care fara de minte se infierbanta din mintea trupului lor (Colos. 2, 18).
Aproapele meu, si – in iubirea catre el trebuie, doar, sa-mi caut mantuirea – mi se face cursa care ma vaneaza spre pierzania mea, atunci cand min­tea lui este prinsa in cursele invataturii si cugetarii mincinoase si amagitoare. Mintea mea la randul ei poarta pecetea caderii, este acoperita cu acoperamant de intuneric, molipsita de otrava minciunii. Inca din rai tindea ea, cu nesocotinta si nebagare de seama, catre dobandirea cunostintei pierzatoare si uciga­toare! Iar dupa cadere, s-a facut inca mai nechibzuita, mai cutezatoare: cu indrazneala se imbata din paharul cunostintei otravite, si prin aceasta nimiceste in sine cu desavarsire gustul si dorirea de paharul cel Dum­nezeiesc al cunostintei mantuitoare.
Cate curse pentru inima mea! Vad curse grosolane si curse maiestre. Pe care sa le numesc mai primej­dioase, mai cumplite? Nu ma pricep. Vanatorul este iscusit, si pe cel ce scapa din cursele grosolane il prin­de in laturile cele mestesugite. Sfarsitul vanatorii este unul singur – pierzania. Cursele sunt ascunse in toate felurile, cu o deosebita maiestrie. Caderea este ascun­sa in toate chipurile biruintei; dorinta de a placea oamenilor, fatarnicia, slava desarta sunt ascunse sub toate chipurile virtutii. Amagirea, intunecata inselare, poarta chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufle­teasca, adesea patimasa, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfatarea mincinoasa, inchipuita, se da drept desfatare duhovniceasca. Stapanitorul lumii acesteia se straduieste prin toate mijloacele sa-l tina pe om in­chis in firea cazuta: si aceasta este de ajuns, fara sa fie nevoie de pacate grosolane, pentru a-l face pe om strain de Dumnezeu. Pacatele grosolane sunt inlocuite cu deplina izbanda, precum pe buna dreptate socoteste va­natorul, de trufasa parere de sine a crestinului care se multumeste cu virtutile firii cazute si se da pe mana amagirii de sine, instrainandu-se prin aceasta de Hristos.
Cate curse pentru trup! El insusi ce mai cursa! Cum se foloseste de el stapanitorul lumii acesteia! Prin mijlocirea trupului, plecandu-ne inclinarilor si dorintelor sale josnice, ne apropiem de asemanarea cu dobitoacele necuvantatoare. Ce prapastie! Ce inde­partare de la Dumnezeiasca asemanare, ce cadere! In aceasta prapastie adanca, infricosata, indepartata de Dumnezeu ne prabusim atunci cand ne lasam in voia grosolanelor desfatari trupesti, numite, dupa greutatea pacatoseniei lor, caderi. Nici desfatarile trupesti mai putin grosolane nu sunt, insa, mai putin pierzatoare.Din pricina lor este parasita grija de suflet, este uitat Dumnezeu, cerul, vesnicia, rostul omului. Stapanito­rul lumii acesteia se straduieste sa ne tina intr-o nein­cetata distractie si intunecare tocmai prin mijlocirea desfatarilor trupesti!Prin simturile trupesti, aceste ferestre catre suflet, prin care sufletul are legatura cu lumea vazuta, el il adapa neincetat cu desfatari ale simturilor, si totodata cu pacatul si robia care sunt nedespartite de acestea. In faimoasele sali de concert pamantesti rasuna o muzica ce exprima si starneste feluritele patimi; aceste patimi sunt infatisate si in teatrele pamantesti; aceste patimi sunt rascolite prin distractiile pamantesti: omul este adus, prin toate mijloacele cu putinta, la desfatarea cu raul care il ucide. Imbatandu-se cu acesta, ei uita binele cel man­tuitor al lui Dumnezeu si sangele Dumnezeului-Om, prin care am fost rascumparati.
Iata o slaba descriere a curselor raspandite de catre stapanitorul lumii acesteia spre vanarea crestinilor. Descrierea este slaba, dar oare nu v-a starnit, fratilor, o groaza indreptatita, oare in sufletul vostru nu s-a nascut intrebarea: “Cine oare poate sa scape din aces­te curse?”
Infricosatul tablou inca nu este terminat! Mana mea, calauzita de cuvantul lui Dumnezeu, inca, inca se mai indeamna sa zugraveasca.
Ce glasuieste cuvantul lui Dumnezeu? El vesteste proorocia care se implineste sub ochii nostri, prooro­cia ca in vremurile din urma, din pricina “inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci” (Mt.24, I 2). Cuvantul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestra­mutat decat cerul si pamantul, ne vesteste inmultirea, in aceste vremuri din urma, a curselor diavolesti si inmultirea numarului celor ce pier in aceste curse.
Intocmai! Ma uit la lume si vad: cursele diavolului s-au inmultit fata de vremurile de inceput ale Bisericii lui Hristos, s-au inmultit peste masura. S-au inmultit cartile care cuprind invataturi mincinoase; s-au impu­tinat, s-au imputinat peste masura cei ce urmeaza Sfantului Adevar; s-a intarit cinstirea fata de virtutile firesti, pe care le pot avea si iudeii, si paganii; s-a ivit cinstirea fata de virtutile de-a dreptul paganesti, po­trivnice firii insasi, care le priveste ca pe niste rele; s-a imputinat intelegerea virtutilor crestine, nu mai zic ca s-a imputinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viata materiala; piere viata duhovniceasca; desfatarile si grijile trupesti inghit aproape tot timpul oamenilor; acestia nici nu mai au cand sa-si aduca aminte, macar, de Dumnezeu.Si toate acestea devin datorie, devin lege.
“Din pricina inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci”, si a acelora care ar fi ramas in iubirea de Dumnezeu daca raul nu ar fi fost atat de obstesc, daca laturile diavolului nu s-ar fi in­multit atat de amarnic.
Indreptatita era intristarea fericitului Antonie. Cu atat mai indreptatita este intristarea crestinului din vremea de azi inaintea privelistii curselor diavolesti; intemeiata este inlacrimata intrebare: “Doamne! Cine, oare, dintre oameni poate sa scape de aceste curse si sa se mantuiasca?”

La intrebarea preacuviosului pustnic a venit de la Domnul raspunsul: “Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici macar a se atinge de ea”. Dumnezeiesc raspuns! Cum inlatura din inima orice indoiala, aratand in putine cuvinte un mijloc de nadejde pentru a birui asupra potrivnicului nostru, mijloc de destramare si nimicire a mestesugitelor sale laturi, impletite cu ajutorul indelungilor ani de lupta cu omul si a unei nemasurate rautati.
Sa ne ingradim mintea prin smerenie, fara a-i inga­dui sa tinda in chip nesocotit si cutezator catre dobandirea cunostintelor, oricat ne-ar atata curiozitatea, noutatea si paruta lor insemnatate. Sa o pazim de ispita invataturilor mincinoase, ascunse sub numele si infatisarea invataturii crestine. Sa o smerim intru as­cultarea fata de Biserica, smerind orice cugetare care se ridica impotriva mintii lui Hristos (2 Cor. 10, 5), impotriva mintii Bisericii. La inceput, chinuitoare este pentru minte calea cea stramta a ascultarii fata de Biserica; ea, insa, aduce la largimea si libertatea inte­legerii duhovnicesti, inaintea careia pier toate parutele nepotriviri pe care le afla intelegerea trupeasca si sufleteasca in supunerea fara abatere fata de Biserica. Sa nu-i ingaduim mintii a citi despre lucrurile duhov­nicesti altceva decat ceea ce este cuprins in cartile scriitorilor adevaratei Biserici; carti despre care Bise­rica insasi a dat marturie ca ele sunt organe ale Sfan­tului Duh. Cel ce citeste pe sfintii scriitori se imparta­seste nemijlocit de Sfantul Duh Care locuieste in ei si graieste prin ei; cel ce citeste scriitorii eretici, chiar daca ar fi ele impodobite cu numele de “sfinte” de catre adunatura lor eretica, se impartaseste de duhul cel viclean al inselarii (Sfantul Petru Damaschinul. Filocalia, “Despre dreapta – socotinta”): din pricina neascultarii fata de Biserica, al carei miez este trufia, el cade in cursele stapanitorului lumii acesteia.
Ce sa facem cu inima? Sa altoim la acest maslin salbatic un ram din maslinul cel roditor, sa o intiparim cu insusirile lui Hristos, sa o deprindem cu smerenia evanghelica, sa o silim sa primeasca voia Evangheliei. Vazand nepotrivirea ei cu Evanghelia, neincetata ei impotrivire si nesupunere fata de Evanghelie, sa ve­dem in aceasta impotrivire, ca intr-o oglinda, caderea noastra. Vazandu-ne caderea, sa plangem pentru ea inaintea Domnului, a Ziditorului si Rascumparatorului nostru, sa ne indureram cu intristarea cea mantuitoare; sa nu contenim a petrece in aceasta intristare pana ce nu vom vedea tamaduirea noastra. “Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19), la­sand-o vanarii vrajmasului. Dumnezeu este Ziditorul nostru si Stapan cu drepturi depline: El poate sa rezi­deasca inima noastra si va preface inima care I se tan­guieste neincetat cu plans si rugaciune, o va preface dintr-o inima iubitoare de pacat, intr-o inima iubitoare de Dumnezeu si sfanta.
Sa ne pazim simturile trupesti, neingaduind pacatu­lui sa intre prin ele in ingradirea sufletului nostru. Sa ne infranam ochiul cel iscoditor si urechea cea iscodi­toare; sa punem zabala stransa asupra acelui mic madular al trupului care este in stare sa dea nastere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; sa poto­lim nazuintele dobitocesti ale trupului prin infranare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugaciunea statornica intru luare-aminte. Ce ne­statornice sunt desfatarile trupesti! Cu ce miasma se sfarsesc! Dimpotriva, trupul ingradit prin infranare si pazirea simturilor, spalat prin lacrimile pocaintei, sfin­tit prin deasa rugaciune, se zideste in chip tainic ca Biserica a Sfantului Duh, Care face nelucratoare toate uneltirile vrajmasului impotriva omului.
“Smerita cugetare trece de toate cursele diavolesti, si acestea nu pot nici macar a se atinge de ea”.

sursa: Sfantul Ignatie Briancianinov " Experiente ascetice "


22 aprilie 2017

Te aştept: intră - Vasile Voiculescu



Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr de rost, inimă răsfăţată.

Crdeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

…Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.


01 martie 2017

Smerenia lui Iisus Hristos

Dacă m-ar întreba cineva: „Ce-ți dorești tu de la Dumnezeu mai mult, care dar?”, aș răspunde: „Darul smereniei, care mai mult decât orice altceva, este bineplăcut Domnului.” Smerenia este lumina întru care noi putem vedea Lumina: pe Dumnezeu Însuși. Fiindcă nu celui îndestulat i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.
 
Sufletul omului smerit este asemenea mării; dacă aruncăm o piatră în mare, aceasta tulbură pentru o clipă suprafața apei, apoi cade în adâncuri. În felul acesta sunt înghițite necazurile în sufletul omului smerit, căci este cu el puterea lui Dumnezeu. Doamne, dă-ne nouă darul sfintei Tale smerenii!
De ce nu reușește sufletul meu să păstreze de-a pururea harul? De ce nu-și află liniștea? De ce pătimește el cât timp viețuiește pe pământ și-i tulbură și pe frații dimprejur? De ce este greoi, lipsit de dorință și de dragoste de Dumnezeu, lipsit de puterea să stăruie în rugăciune? Sfântul Siluan ne răspunde, neclintit: din cauza mândriei, care-ți zăvorăște sufletul pătrunderii Sfântului Duh.
Dacă trufia este izvorul adânc al tuturor relelor, singurul mijloc de a o vindeca – fiindcă ne aflăm înaintea unei „maladii” spirituale – este opusul ei, și anume smerenia.
 
 În locul trufiei, care pustiește sufletul de orice prezență dumnezeiască, umplându-l cu propriul eu, smerenia îl covârșește cu energiile Sfântului Duh, golindu-l de propriile patimi. Starețul Siluan este convins că așa stau lucrurile: „Smeriți-vă inimile, și Duhul Sfânt Se va sălășlui în lăuntrul vostru. Fiindcă Domnul Își dăruiește harul celui ce are semerenie.”
Dacă Sfântul Duh este generatorul vieții duhovnicești, smerenia este cheia acesteia. „O perlă prețioasă și scânteietoare”, darul cel mai înalt al Sfântului Duh, care cuprinde într-însul toate celelalte daruri, ne mai spune apoi Sfântul Siluan. De care nu se poate nicidecum lipsi mântuirea noastră, adică îndumnezeirea noastră: „Dumnezeu nu Se lasă impresionat de cei strălucitori, El Se sălășluiește numai în sufletele smerite.” Numai cu ajutorul smereniei, în același timp țel și instrument al bătăliei noastre ascetice, putem ajunge să ne biruim patimile și să ne păstrăm năzuințele duhovnicești. Și tot cu ajutorul ei putem dobândi rugăciunea curată – în care mintea ni se unește cu inima, fără a fi tulburate de gânduri străine –, ca și iubirea vrăjmașilor. Prin smerenie, în sfârșit, primim revelația tainei lui Dumnezeu și a iubirii Sale. „Pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu nu este nevoie nici de averi, nici de proprietăți, ci numai de smerenie.”
Sursă nesecată a „Fericirilor”, smerenia este calea regală și directă către Împărăția cerurilor. „Tot omul care se va smeri pe sine va fi înălțat de către Dumnezeu și va contempla Slava lui Dumnezeu. O, smerenie întru Iisus Hristos! Cât de dulci sunt roadele tale, căci ele nu aparțin pământului!” Roadele acestea sunt chiar cele ale Sfântului Duh, despre care ne vorbește Sfântul Apostol Pavel (v. Gal. 5, 22-23): adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu, dragostea plină de blândețe și de milostenie, liniștea lăuntrică și bucuria dobândite din odihna sufletului întru Domnul, adevărat creuzet, în care suferințele și încercările sunt transfigurate. „Povară ușoară, smerenia face viața plăcută și fericită, și inima primește totul cu bucurie. Cu cât mai mult te vei smeri pe tine însuți, cu atât mai mari vor fi darurile lui Dumnezeu”, ne amintește Sfântul Siluan.
 
Ce este însă smerenia? Sfântul Siluan ne oferă câteva repere: din ce în ce mai conștient de slăbiciunea și de păcatele sale, sufletul celui smerit se ferește să-și judece aproapele, considerându-se netrebnic înaintea lui Dumnezeu și ultimul dintre toți oamenii. Și astfel, bucuros că ocupă cel din urmă loc, nu încearcă să se ridice mai presus de ceilalți, ci să-i slujească. Plin de dragoste, sufletul smerit se teme să nu-L ocărască pe Dumnezeu, să nu rănească pe fratele sau pe sora sa. Ferindu-se de laudele omenești și de gândurile trufașe, sufletul smerit primește cu bucurie reproșurile celorlalți și nu încetează să și le aducă singur. Lepădându-se de voia proprie, pentru a se lăsa în seama celei a lui Dumnezeu, sufletul smerit mulțumește în toate și pentru toate, primește toate încercările și se mulțumește cu ceea ce are.
În același timp, ne mai spune Sfântul Siluan, „toate acestea nu sunt decât începutul smereniei”. 
 
Fiindcă, pe scara smereniei, sunt diferite trepte. În felul acesta, starețul face o deosebire esențială între umilința ascetică și smerenia lui Hristos, cea pe care Iisus ne cheamă s-o dobândim, atunci când spune: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima (Mat. 11, 29).
Deși sunt apropiate prin conținutul și manifestările lor exterioare, umilința hristică și umilința ascetică se deosebesc, totuși, prin natura și prin profunzimea lor.
 Dacă cea dintâi este un mod de a fi, divino-uman, care întrece capacitățile naturale ale omului, cea de-a doua rămâne de ordinul virtuților. Dacă cea din urmă ține, în mare parte, de ostenelile și de voința omenească, cea dintâi este în întregime rodul harului. Cea dintâi se învață, asemenea unei înţelepciuni, cea din urmă se dobândește, asemenea unei „științe dumnezeiești”. Cea dintâi este urmarea lui Hristos, cealaltă este asemănarea cu Hristos. Cea dintâi este pământească, cealaltă este cerească, pregustare eshatologică a Împărăției cerurilor.
Sfântul Siluan stăruie să ne amintească cât este de „proprie, de altfel, de necuprinsă”, smerenia lui Iisus Hristos. „Este o taină de necuprins și de negrăit.” Smerenia aceasta este, în fapt, nedespărțită de persoana și de parcursul pământesc ale Celui ce îi este stăpânul din urmă, în special al „kenozei” Sale – ce vine din termenul kenozis, care înseamnă „gol” –, înfățișează atât de exact de către Apostolul Pavel, în Epistola sa către Filipeni (v. Fil. 2, 6-8).
 
După Sfântul Siluan, smerenia este cea dintâi caracteristică personală a lui Iisus Hristos, izvorul desăvârșirii Sale și semnul paradoxal al divinătății Sale. A deveni ucenicul Său și a te uni cu El înseamnă, înainte de toate, a regăsi smerenia Lui. A dobândi smerenia lui Hristos înseamnă a-L iubi și a-L urma în ascultarea de care a dat dovadă în Grădina Ghetsimani, în umilirea Sa de bunăvoie pe Golgota, în iertarea vrăjmașilor Săi, dăruită pe Cruce. Smerenia este, în chip fundamental, un proces de kenoză. Așa după cum Cuvântul S-a „golit” pe Sine de atributele divinătății, pentru a-Și asuma deplin condiția omenească, în afară de păcat, și noi se cuvine să ne „golim” de eul nostru și de patimile noastre, pentru ca, în felul acesta, „să lăsăm Sfântului Duh cât mai mult loc în sufletele noastre, pentru ca El să poată astfel viețui în lăuntrul lui, iar sufletul să-I simtă cu adevărat prezența.” Întocmai așa face Fecioara Maria: prin consimțământul ei adresat lui Dumnezeu, ea a îngăduit voii dumnezeiești să se împlinească, I-a îngăduit lui Iisus Hristos să Se întrupeze în pântecele său, făcând astfel din ea Maică a lui Dumnezeu, „mai preamărită în Cer și pe pământ decât toți sfinții”. Ea este astfel o pildă pentru noi toți.
Taină de negrăit, smerenia lui Iisus Hristos poate fi cunoscută întru Sfântul Său Duh, dar rămâne de neatins în plinătatea ei. Taina aceasta este o „ucenicie”, care necesită trei lucruri. Mai întâi, mult timp: „Nu vei dobândi smerenia dintr-o dată, ci anevoios, după o îndelungă, răbdătoare și credincioasă slujire lui Dumnezeu.
 
 Sfinții s-au smerit și s-au războit întreaga lor viață cu trufia”, ne atenționează Sfântul Siluan. În al doilea rând, o îndelungată bătălie: „Trebuie multă nevoință și nenumărate lacrimi pentru a păstra smerenia minții lui Iisus Hristos.” Și, în sfârșit, pentru că nici timpul, nici nevoințele nu ajung, este necesară intervenția divinității, un dar al Duhului celui smerit. Fără îndoială, harul acesta este cu totul gratuit, subliniază Sfântul Siluan.
 
  Cu toate acestea, putem „să-l atragem către noi”. Cum anume? Dorindu-l din toate puterile și cerându-l zi și noapte în rugăciunile noastre, cu lacrimi de pocăință și de ascultare față de poruncile lui Iisus Hristos. În cele din urmă, Dumnezeu Însuși este Cel care ne va călăuzi pe acest drum, prin intermediul harului și al încercărilor la care ne supune.
 
După 40 de ani de viețuire monastică, starețul Siluan se considera, în chip sincer, „ca un novice, începător, nedemn de a fi numit monah”. Pe patul de moarte, i-a mărturisit ucenicului său, Arhimandritul Sofronie: „Eu n-am atins încă treapta smereniei.”
 
„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010
 
 
 

25 februarie 2017

Dorul și dorința de Dumnezeu

Cum aș putea, Doamne, să nu Te caut? Cu toate acestea, Tu cel dintâi m-ai aflat. Tu ești Cel ce mi-a dăruit experiența blândeții Duhului Tău cel Sfânt, și atunci sufletul meu Te-a îndrăgit. Fiindcă sufletul care L-a cunoscut pe Domnul nu-L poate uita și-L dorește cu putere, fiindcă întru El se află viața și toată bucuria noastră. Sufletul care a pierdut darul harului tânjește după Stăpânul său și varsă lacrimi, asemenea lui Adam, când a fost alungat din grădina Raiului; și în clipa aceasta nimeni nu-i poate da mângâiere, în afară de Dumnezeu.
 Sufletul este asemenea logodnicei; Domnul, asemenea Mirelui; se iubesc unul pe altul fierbinte și suspină unul după altul. În marea Sa iubire, Domnul tânjește după sufletul nostru și se întristează dacă nu se află într-însul loc pentru sălășluirea Sfântului Său Duh. Cunoaștem cu toții celebra formulă a lui Picasso, referitoare la creația artistică: „Eu nu caut, ci găsesc!”
 
 Dacă ar fi încercat să definească trăirea duhovnicească, Sfântul Siluan ar fi putut spune și el: „Eu caut, și eu sunt cel aflat!” Cu adevărat, a-L căuta pe Dumnezeu înseamnă a te lăsa găsit de El. Căutarea de Dumnezeu are această particularitate: nu este cu putință decât din cauză că Dumnezeu ne-a aflat deja, în chip tainic. Și aceasta, deoarece El ne-a iubit mai înainte ca noi să resimțim dorința de a-L iubi. Datorită faptului că El, cel dintâi, Și-a așezat privirea blândă și răbdătoare asupra noastră, dorim și noi să-L vedem. La Sfântul Siluan, atracția aceasta către Dumnezeu este cu atât mai puternică, cu cât El i S-a arătat deja mai înainte. Însă fiecare dintre noi poate, în grade diferite, să-L întâlnească pe Domnul, să-I simtă prezența, să experieze dragostea Sa, fie prin intermediul Sfintei Euharistii, fie prin al Sfintei Scripturi, fie prin convorbirile cu frații săi, fie prin simpla contemplare a naturii. Însă, cel ce nu L-a cunoscut și cel ce nu L-a pierdut, cum oare să-L caute și, mai ales, ce să caute?”, ne atenționează Sfântul Siluan. În trăirea duhovnicească, nu doar că Cel pe care-L căutăm ne-a aflat deja, dar și noi Îl căutăm cu atât mai fierbinte cu cât avem sentimentul că L-am pierdut. „Domnul nostru, Iisus Hristos, îi iubește pe toți oamenii, dar îl iubește și mai adânc pe acela care-L cauta cu toate că, fără îndoială, ne poate lipsi numai ceea ce am cunoscut deja, când este vorba de Domnul, absența aceasta este îngrozitoare și dureroasă.
 
 „Aceasta este cea mai mare dintre nenorociri”, ne spune Sfântul Siluan. Ne simțim de parcă am fi fost rupți din Lumină și aruncați iarăși în întuneric. „Atunci când un suflet, pe care Domnul l-a vizitat și l-a acoperit cu harul Său, pierde dintr-un motiv anume acest har, el rămâne pradă unei mari suferințe și dorește să-l afle iarăși.” Suferință și dorință: la Sfântul Siluan, traseul duhovnicesc este asemenea unui fir, legat între acești doi poli. Un fir care, totuși, nu are sens, decât dacă este o linie de înaltă tensiune eshatologică, îndreptată nu către înapoi, ci către înainte, animată nu numai de nostalgia pentru ceea ce am pierdut, ci și, mai cu seamă, de nădejdea pentru ceea ce va veni. În timpul jeluirilor sale, protopărintele Adam suspină după grădina Raiului, preafrumosul său paradis pierdut, însă ceea ce regăsește la capătul pocăinței sale este o altă grădină a Raiului, mai încântătoare decât cea dintâi. Prin urmare, de o parte, suferință. Cu cât L-am simțit mai aproape de noi pe Dumnezeu, cu atât mai mult suferim din pricina îndepărtării Sale. La Sfântul Siluan, care a fost dăruit cu un har fără pereche – să ne amintim că el L-a întrezărit pentru o clipă pe Însuși Iisus Hristos –, suferința este „nesfârșită, asemenea mării, de negrăit”, copleșitoare, înspăimântătoare. 
 
Asemenea lui Iisus Hristos pe Cruce, și el strigă: „Doamne, Doamne, pentru ce m-ai părăsit?” Suferința aceasta ia chipul unui curcubeu în trei culori și trei dimensiuni. La început, este suferința care izvorăște din absență, din rememorarea obsedantă a tot ceea ce a pierdut odată cu plecarea harului: dragostea, liniștea, bucuria… Este experiența părăsirii totale, încercată în chip deplin de Adam, după ce a fost alungat din Rai, după cum ne spune Sfântul Siluan: „Trecerea Ta, Doamne, a lăsat o dâră în sufletul meu, însă Tu, Doamne, nu Te mai afli într-însul. Sufletul meu tânjește după Tine. Unde, oare, Te afli, Doamne? Unde Te ascunzi?” După aceea, este suferința născută din sentimentul de a-L fi rănit pe Însuși Dumnezeu. Aceasta este experința dureroasă a conștiinței și a regretului pentru greșeala comisă. 
 
„Chiar dacă Dumnezeu l-ar primi iarăși în Raiul său, Adam tot ar suferi și s-ar tângui.” Sunt, în sfârșit, suferințele legate de urmările păcatului. Și aceasta, atât pentru noi, cât și pentru ceilalți. Lipsit de har, din cauza mândriei mele, mă descopăr neputincios, asemenea unei păsări în cușcă, pradă patimilor și gândurilor mele necurate, pradă vrăjmașului, care-mi chinuiește sufletul. În același timp, tot eu sunt acela care-i face să sufere și pe frații din jur. Sfântul Siluan arată fără putință de tăgadă: dacă în sufletul smerit sălășluiește Sfântul Duh, Cel ce dăruiește pace, iubire și libertate, în sufletul plin de mândrie sălășluiesc toate cele ce se împotrivesc acestora și, în felul acesta, lumea întreagă este adâncită în suferință. A fi creștin înseamnă tocmai a conștientiza această strânsă atârnare unii de alții, care ne leagă de ceilalți atât în ce privește mântuirea noastră în Iisus Hristos, cât și în ce privește păcatul. Fiindcă tot ceea ce facem și reflectăm are și o rezonanță cosmică. Atunci când Adam își plânge păcatul, „întreagă pustia răsună de gemetele sale, iar animalele amuțesc de durere”, ne amintește Sfântul Siluan. 
 
Însă nici o sfâșiere pe care o putem îndura în pustiurile noastre lăuntrice nu-și vădește semnificația, câtă vreme rămâne regret ori plângere, până când nu recurge la rugăciune. În miezul însuși al sentimentului de părăsire de către Dumnezeu și al nostalgiei noastre sălășluiește dorința. La Sfântul Siluan, de altminteri, suspinul și dorința sunt tot timpul împreună: „Sufletul meu tânjește după Dumnezeul cel Viu și mintea mea se înalță către El, așa cum se înalță către propriul său Părinte. Sufletul meu nădăjduiește întru Tine și eu Te caut cu lacrimi de suferință. Cu ce, oare, aș putea eu asemăna durerea aceasta?” Prin urmare, în miezul vieții duhovnicești, însuflețită de energia Sfântului Duh, se află dorința noastră de Dumnezeu. O dorință care este, în același timp, recunoaștere a propriilor noastre limite (fiindcă avem nevoie de celălalt pentru a putea deveni noi înșine), dar și răspuns la o dorință care ne precedă.
 
 „Nu întârzia, sălășluiește-Te întru mine, cu mare dorință”, spune Domnul, prin gura Sfântului Siluan. Există în om dorința de Dumnezeu, pentru că a existat, mai întâi, în Dumnezeu, dorința de om. Domnul ne dorește și Se dezvăluie sufletului nostru, pentru a trezi în ceea ce are el mai profund dorința de Dumnezeu. „Cum însă aș putea eu dori ceea ce n-am cunoscut nicicând? Cu toții avem în sufletul nostru ceva din cunoașterea aceasta, iar Sfântul Duh este Cel ce călăuzește sufletele în căutarea lui Dumnezeu. Până și mie, nevrednicul și păcătosul, mi-ai dăruit bucuria de a Te căuta!”
 Dar, după cum spune Evanghelia, Domnul îi leapădă de la fața Sa pe cei căldicei (v. Apoc. 3, 16). 
Prin urmare, pentru a fi roditori din punct de vedere duhovnicesc, dorința și căutarea noastră de Dumnezeu trebuie să fie fierbinți, să ne angajeze întreaga ființă, să ne preocupe toate gândurile. Iar cea mai potrivită formă de exprimare a lor va fi, bineînțeles, rugăciunea. „Sufletul meu este chemat către dragostea Ta, zi și noapte, fără să se îndestuleze, Doamne.” Atunci când harul se depărtează de noi, se cuvine să citim iarăși, să ascultăm, să ne însușim rugăciunile de fiecare clipă ale Sfântului Siluan, care cere de la Dumnezeu milostenia și iertarea păcatelor sale, darul harului, ștergerea păcatelor sale și pocăința lui Adam. Dorința de Dumnezeu este, prin firea ei, neîndestulată. 
 
Iar scopul însuși al vieții creștine – asemănarea cu Dumnezeu, prin dobândirea Duhului Sfânt – nu poate fi atins întru totul în viața aceasta. El se află tot timpul înaintea noastră, la nesfârșitul orizontului, amintindu-ne tot timpul de limitele noastre, de neputința și nedesăvârșirea noastră, aducând în fața conștiinței noastre ceea ce aparține omului vechi și se împotrivește unirii depline cu Dumnezeu. De aceea, viața întru Hristos este un parcurs în care fiecare punct de sosire este un nou punct de plecare, un traseu pe care înaintăm căzând și ridicându-ne iarăși, „dintr-un început într-alt început, prin începuturi care nu au niciodată capăt” (Sfântul Grigorie de Nyssa, secolul al IV-lea). Drumul acesta este cel al smereniei, ca mod de a fi și de a viețui. 
„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010
 
 

24 februarie 2017

Pierderea harului

Harul poate fi pierdut cu ușurință, din pricina slavei deșarte, chiar și în urma unui singur gând lipsit de umilință. Putem să ținem posturi îndelungate, ne putem ruga cu stăruință și putem face multă milostenie; dacă, totuși, în ciuda tururor acestora, cădem în trufie, vom fi asemenea unei tobe, care răsună, dar care în interior este goală. De acum înainte, sufletul nostru nu se va mai putea ruga în chip nevinovat; căci vor veni gândurile, cel vor tulbura adânc. Cu toate că Domnul ne iubește, noi cădem adeseori și după dobândirea harului, fiindcă nu avem în suflete destulă smerenie.
 
„Preabunule, Duhule Sfinte, nu mă părăsi pe mine, puțin credinciosul!” 
 
De nenumărate ori, în diferite chipuri, strigătul acesta se face auzit în scrierile Sfântului Siluan. În el se regăsește ceea ce sfântul considera cea mai însemnată parte a nevoinței duhovnicești, anume întrebarea: cum poți păstra harul dobândit, cu cât mai multă grijă, și cum să-l faci să rodească în lăuntrul tău?
Se știe că, la începuturile vieții duhovnicești, totul pare ușor de îndeplinit. Mânați și călăuziți de har, suntem plini de energie și de râvnă. În lipsa noastră de experiență, ne închipuim că starea aceasta o să dureze mereu. Ne înșelăm însă: mai devreme sau mai târziu, starea aceasta de bucurie pascală diminuează și poate chiar pieri, în chip mai mult sau mai puțin vădit. Acest lucru ni-l dovedește și viața Sfântului Siluan: sfințirea întregii noastre ființe, nașterea în noi a omului cel nou (v Efes. 4, 22-24) nu se săvârșește pe loc, o dată pentru totdeauna. Dobândirea progresivă a darurilor harului este rodul unui lung și anevoios drum ascetic, întrețesut cu căderi și descoperiri noi.
Întemeiată pe împreună-lucrarea între Dumnezeu și om, viața în Hristos – care nu este nimic altceva decât viața întru Duhul Sfânt – ni se înfățișează, de fapt, ca o mișcare în trei trepte, spiralată. 
Prima treaptă o reprezintă darul gratuit al harului; a doua treaptă este pierderea harului și încercarea răscolitoare a sentimentului că Dumnezeu te-a părăsit. Cea de-a treia treptă este redobândirea harului, după ce vei fi trecut prin bătălia ascetică împotriva patimilor și vei învăța lecția smereniei. Cele trei momente au durate variabile, așa cum sunt preînchipuite de istoria biblică a poporului evreu: traversarea Mării Roșii, rătăcirea vreme de 40 de ani în pustiu și ajungerea în Pământul făgăduinței.
 
Prin urmare, vine o zi în care ne pierdem harul. Și aceasta se întâmplă sau în chip treptat, sau dintr-o dată. De cele mai multe ori, nici măcar nu înțelegem ce se întâmplă cu noi. Totul părea să meargă atât de bine, și acum merge atât de greu! Dorința de a ne ruga scade, iar rugăciunea noastră se face pustie și chinuitoare, concentrarea duhovnicească se risipește. Legăturile cu cei din jur se complică: începem să-i criticăm și să-i judecăm, în loc să luăm aminte la propriile noastre greșeli. Ni se zăvorăște, apoi ni se învârtoșează inima. 
 
Sufletul ni se chinuie, ni se întunecă, pradă patimilor și gândurilor care-l tulbură adânc. Departe de a căuta să se înalțe iarăși către Dumnezeu, ființa se înnămolește și mai mult în patimile lumești sau în pasiunile mondene, își reduce existența la nevoile și grijile de zi cu zi, la faptele obișnuite. Răbdarea în fața nedreptăților și a suferințelor i se împuținează.
„Unde ești, Doamne, Lumina sufletului meu, unde ești, Bucuria sufletului meu? De ce m-ai aruncat pe mine de la fața Ta, iar sufletul îmi este atât de îngreuiat? Pentru ce Te ascunzi Tu de mine?”, se lamentează Sfântul Siluan. Într-adevăr, se cuvine să ne întrebăm: pentru ce pierdem noi harul, odată dobândit? Sfântul Siluan deosebește trei cauze: slăbiciunea ontologică a omului, trufia și pedagogia dumnezeiască.
„Ah, cât de neputincioasă este mintea mea! E de-ajuns doar o ușoară suflare ca s-o stingă, asemenea unei feștile netrebnice”, ne atenționează starețul. Sfinții Apostoli, care L-au trădat și au fugit de Iisus Hristos în ceasul patimilor Sale, nu încetează să ne-o amintească: stigmatizat de „legea păcatului” care nu încetează să lucreze în trupul nostru (v. Rom. 7, 23), aruncat în lume, pradă urmărilor păcatului, sufletul omenesc nu este nezdruncinat în bătălia duhovnicească. El este neputincios și nesigur pe el. „De aceea, Domnul nostru, Iisus Hristos, ne zice: Fără Mine, nu puteți face nimic. Și chiar așa este.”
Manifestarea cea mai vădită a acestei slăbiciuni este trufia. Plânge Sfântul Siluan: „De câte ori, Doamne, nu mi-ai dăruit Tu harul Tău, dar, din cauza mândriei mele, nu l-am putut păstra? Eu sunt cel ce Te ocărăște prin păcatele săvârșite, de aceea Tu părăsești sufletul meu…” Pentru Sfântul Siluan, trufia este principala cauză a pierderii harului, rădăcina tuturor patimilor, izvorul tuturor păcatelor și a ceea ce l-a pierdut pe protopărintele Adam: autoîndumnezeirea. Dăunătoarea iubire de sine este aceea care ne desparte de Dumnezeu și de iubirea Sa, împotrivindu-se liniștii sufletului și trupului nostru. Umflarea peste măsură a eului, care face ființa să fie atât de plină de ea însăși, atât de preocupată de sine, atât de autosatisfăcută și de încercuită în propria sa suficineță, este cea care „nu mai lasă loc întru sine și pentru sălășluirea harului Sfântului Duh”. În felul acesta, își expune sufletul atacurilor tuturor duhurilor răutății, care sunt în stihiile cerești (Efes. 6, 12) – și cunoaștem cu toții luptele pe care însuși Sfântul Siluan a trebuit să le ducă împotriva diavolilor.
 
Se ridică aici o altă întrebare: cum putem discerne prezența mândriei și puterea vrăjmașului în lăuntrul sufletului nostru? Stăpân pe cunoașterea în adâncime a sufletului omenesc, Sfântul Siluan ne dezvăluie mai multe criterii: ispita de a ne ridica mai presus de ceilalți, de a-i respinge, a-i invidia și a-i judeca; gustul puterii, al preamăririi de sine și al bogăției; uitarea de Dumnezeu, atașamentul față de lucrurile pământești, gândurile răutăcioase și necurate, neliniștea minții și lipsa stăpânirii de sine lăuntrice, tendința de a împlini voia proprie, în loc de a căuta pe cea a lui Dumnezeu, neputința de a ne ierta și chiar a ne iubi vrăjmașii. „Ia aminte la tine însuți. Cercetează-te și vei vedea…”
 
Contrar celor ce credem atunci când ne simțim părăsiți de Dumnezeu, noi suntem cei care L-am uitat pe Domnul, iar nu invers. Nu El este Cel care nu ne mai ascultă rugăciunile, ci noi suntem surzi la cuvântul și la chemările Sale. Spune Sfântul Siluan: „Duhul dumnezeisc cercetează El Însuși sufletele oamenilor și dorește să vieze într-însele; iar dacă nu Se sălășluiește întru noi, aceasta nu este decât din cauza mândriei minții noastre.”
Așadar noi suntem cei responsabili de pierderea harului. Responsabilitatea aceasta cere o trezvie, o atenție cu atât mai mari, cu cât e suficient ceva de nimic – doar un gând orgolios – pentru ca lumina Duhului să ne părăsească sufletul. Trufia ne încearcă în momentele cele mai adânci ale vieții noastre duhovnicești. Căci, cu adevărat, este caracteristic eului să poată transforma totul în propriul său beneficiu.
 
Există un chip – lipsit de smerenie – de a ne ruga, de a medita, de a posti, de a participa la Sfânta Liturghie, de a cerceta Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, care înseamnă fie să împodobim astfel vitrina ființei noastre cu comori ce ne preamăresc pe noi înșine, fie că vrem să-L luăm în posesie pe Însuși Dumnezeu. În clipa aceea, ne aflăm în plină amăgire duhovnicească.
 
Acestea fiind spuse, se poate întâmpla ca, în chip încă și mai subtil, Dumnezeu, după ce ni S-a arătat prin intermediul harului Său, „să Se ascundă” iarăși. Și aceasta, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp. „Voia Ta mi-a dăruit mie harul, și tot voia Ta a fost aceea care mi l-a luat înapoi”, plânge Sfântul Siluan. Este acesta un chip, pentru Dumnezeu, în tainica Sa pedagogie, de a ne pune la încercare, pentru a Se asigura astfel de credința și de dragostea noastră, și pentru a ne întări în credință și în smerenie; asemenea unei mame care-și învață pruncul să meargă, și Domnul se poate îndepărta pentru o vreme de noi, pentru a ne provoca o nouă înălțare către El. Un chip, de asemenea, de a învăța sufletele să discearnă mișcările subtile ale Duhului de cele ale vrăjmașului, în lăuntrul lor, să deosebească între darurile naturale de cele ale harului. „Nu se cuvine însă să ne înspăimânte toate acestea, fiindcă Duhul Sfânt, în nesfârșita Sa bunătate, este Cel ce educă sufletele.”
 
În toate aceste cazuri, harul nu este niciodată prea departe. Fiindcă Domnul ne iubește prea mult ca să ne dea uitării. În realitate, ceea ce resimțim noi drept o pierdere a harului este, de cele mai multe ori, nu atât o adevărată părăsire de către Dumnezeu, cât, mai cu seamă, o diminuare a sentimentului subiectiv al prezenței Sale în lăuntrul nostru.
După cum spune Sfântul Siluan, patimile mândriei și păcatele sunt asemenea unor „nori, care acoperă lumina harului și pe cea a milosteniei Dumnezeiești”; însă dincolo de nori soarele nu strălucește cu mai puțină intensitate. Niciodată nu trebuie să ne pierdem curajul.
 
„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010
 


LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...